Am un prosop de baie mare, pufos şi roz. În mijlocul lui, ţesut în relief, un câine în două labe.
Întrebare la clasa întâi:
- Voi ştiţi, copii, ce întrebuinţări are dosul unui câine? Să vă zic eu: te poţi şterge cu el pe faţă, pe corp, sau poţi face din el turban, aşteptând să ţi se usuce părul.
Unul dintre copii:
- Rex, căţeluşul meu, de când doarme în acelaşi pat cu mine, are blana mult mai curată şi strălucitoare. Mama mi-a promis, că dacă o să fiu cuminte şi o să iau numai note bune, Moş Crăciun îmi va aduce o soluţie pentru pureci şi până de Anul Nou, îmi vor trece toate mâncărimile.
Un alt copil:
- Noi avem un câine foarte deştept. În fiecare zi, îşi alege o stradă diferită, unde se duce şi începe să se rostogolească şi să dea din coadă. Oamenii îl aplaudă şi îi dau să mănânce tot felul de bunătăţi. Numai că, după ce îşi umflă burta de nu mai poate, Bobiţă începe să mârâie. Dacă te apropii să-l mângâi, te muşcă de nu te vezi! Tata e foarte mândru de el. Spune că, întruneşte toate condiţiile necesare pentru a candida cu succes la un post în conducerea oraşului.
- Hei, mai uşurel cu insinuările! ridic eu tonul.
Ce ţi-e şi cu copiii ăştia! De unde porneşti şi la ce ajungi...
- Şi eu!... Şi eu!, îşi agită mânuţa o fetiţă cu chip de Barbie ce stă în prima bancă.
- Spune! îi dau eu aprobarea. Tu, şi gata pe ziua de azi!
- Fratele meu Cosmin, care stă pe rândul de la fereastră, are un motan pe care îl iubeşte mult. Atât de mult încât, azi când veneam spre şcoală, l-am văzut cum...
- Nu te supăra... Cum te cheamă?
- Raluca.
- Aşa, Raluca. Nu te supăra, Raluca, dar astăzi nu vorbim decât despre câini. Pisicile pe altădată.
- Dar...
- Niciun dar. În continuare, o să vi-l prezint în câteva cuvinte pe cel mai bun prieten al omului. Vedeţi voi, era o vreme când bărbaţii, măcar unii dintre ei, se trezeau cu noaptea în cap pentru a vâna dinozauri.
- Cum era Godzilla?
- Da, şi nu mă mai întrerupe. Pe când vânătorii îşi riscau pieile lor amărâte pentru a impresiona femeile cu o bucată de carne proaspătă, ceilalţi netrebnici, fără vreun rol aparent în viaţa societăţii, se dădeau cu capul de perete.
- Păi şi nu îi durea?
- Îi durea, dar uite aşa s-a creat primul ritm muzical. Mai presus de asta, unul cu căpăţâna mai tare, a tot izbit stânca până au apărut primele scântei. Şi, odată cu vâlvătaia care ia cuprins părul victimei, s-a descoperit focul. Până şi în vremurile noastre, cei îşi smulg părul sau se dau cu capul de pereţi se numesc oameni de ştiinţă. Reflexele rămân, nu poţi scăpa de ele.
- Şi femeile ce făceau? Că de ele nu aţi zis nimic.
- Hm, femeile... Ajungeam şi aici. Femeile, iubiţii mei neştiutori, au fost cele care au ajutat cu adevărat ca omenirea să evolueze. Cum?! Simplu: de fiecare dată când bărbatul venea cu ceva în dar pentru a răzvrăti portiţele dragostei, femeia îl accepta cu chipul modelat de aceleaşi expresii. Adică: „Numai atât? Şi cam ce ai vrea tu să capeţi pentru asta?”, sau: „Frumuşel, dar se putea şi mai bine. Eşti încă foarte departe de împlinirea gândurilor năstruşnice care îţi umblă prin minte”. Deci, femeia a fost motorul care a împins bărbatul să găsească noi şi noi modalităţi de a-i satisface exigenţele. Apoi, când s-a văzut înconjurată de tot ce era necesar pentru ca traiul ei zilnic să se împlinească de la sine, femeia a spus „stop!”. De bărbaţi nu mai era nevoie. În această clipă, intră în peisaj şi prietenul nostru câinele. Cu ajutorul lui, bărbatul a reuşit să introducă în gândirea personajului feminin senzaţia de dat din coadă. Astfel, am mai recuperat un pic din distanţa, să-i spunem prăpastie, care ajunsese să ne despartă.
- Nu înţeleg, murmură un glăscior. Ce înseamnă senzaţia de dat din coadă?
Zâmbesc.
- Să presupunem că tu te uiţi la un meci de fotbal. Ea se apucă să îşi facă unghiile. Între timp, tot te seacă cu „Îţi place culoarea? Ar trebui să fie mai deschisă?” şi alte nonsensuri de genul ăsta. Tu, atent la cum se rostogoleşte mingea, nu îi răspunzi. Ea, din obişnuinţă, mai continuă cu întrebările jumătate de oră, până să realizeze, că tu eşti absent. Atunci, se supără: „Dar ce faci, iepuraş, eu vorbesc cu tine şi tu te uiţi la televizor?! Tu cu cine dormi: cu ecranul, sau cu mine?”.
Dându-ţi seama de greşeala făcută, tragi cât poţi de volan, să redresezi maşina, că altfel te duci în şanţ. Îi explici cu ochii mari şi apoşi că eşti obosit, că dacă nu erai atât de dărâmat realizai fără tăgadă că lângă tine se petrece un eveniment important şi tu eşti dus cu pluta. Închizi televizorul, holbându-te la unghiile acoperite de ojă, chiar dacă nu ai nici cea mai vagă idee dacă sunt roşii, roz, sau violete. Asta copii, se numeşte „dat din coadă”. Pe de altă parte....
Mă opresc din discurs, stupefiat. În spatele clasei, un băieţel stă cu poponeţul gol deasupra a ceva ce pare a fi o tăviţă cu nisip.
- Eu am încercat să vă spun! îmi reproşează fetiţa cu chip de Barbie din prima bancă. Fratele meu Cosmin are un motan pe care îl iubeşte foarte mult. Atât de mult încât...
De data asta o ascult cu urechile ciulite. Deşi e ziua câinilor, se pare că o pisică tocmai ne-a făcut bucata.
