Capra

 Mă trezesc cu o durere de cap şi cu degetul în nas. Probabil că, în expediţia mea nocturnă, am dat peste ascunzătoarea creierului.

„Deci, e adevărat, exişti!”, îmi spun. „Numai când am nevoie de tine, nu eşti de găsit.”

Îmi privesc pentru o clipă arătătorul, după care îl ascund sub plapumă. Cu toate că sunt singur, mă simt ruşinat.

E ciudat că, de fiecare dată când visez că plâng, încurc ochii cu nările. În loc să îmi şterg lacrimile, mă apuc de scobit. Poate că, în altă viaţă, am fost un descoperitor de comori renumit, dacă nici acum nu pot înceta cu „săpatul”.

- Ce crezi, mă, că o să găseşti acolo, revelaţia zilei de mâine, vreun manuscris pierdut, o nouă dimensiune? Zi ceva, nu sta aşa ca mutul!

Îmi face bine să mă cert singur. E obositor, dar binevenit. Aş vrea să existe altcineva care să facă lucrul ăsta, dar, din păcate, nu poţi avea tot ce-ţi doreşti.

Am o casă mare de tot, care seamănă cu un palat şi o nevastă care se ascunde într-una dintre camere. În care din ele, nu ştiu, dar tare m-aş bucura să aflu.

Uneori, când piticii din cap îşi aprind lanternele şi încep să cânte „Aiho-aiho” în cor, mă apucă bâzdâcii şi încep să cutreier de bezmetic holurile interminabile, urlând:

- Moruna!... Moruna!....

Înainte de a mă însura, tata m-a sfătuit să nu fac pasul.

- E o greşeală, mi-a spus. Gândeşte-te şi tu puţin. Tu stai de o parte a muntelui, ea de cealaltă. Între voi doi: prăpastie. În prăpastie, două capre moarte. Să presupunem că sunt negre. Lângă capre, trei sticle de bere. Un pate de pasăre pe jumătate mâncat, o revistă deochiată şi...

Văzându-mi expresia de cămilă beată, şi-a oprit tirul ilogic devastator, revenind la rădăcinile poveţei.

- Mda, poate că e prea mult pentru tine. Prea complicat. Să o luăm de la capăt. Tu eşti de o parte, ea de cealaltă. Să zicem opusă. Între voi: prăpastie. În prăpastie nu contează ce e. Oricum e de rău. Dacă faci buf, păţeşti buba. Pentru orice nelămurire, vezi nota referitoare la capre. Voi, acum, v-aţi hotărât să vă căsătoriţi. Cum asta?! Păi, v-aţi trezit unul lângă altul, între voi nimeni altcineva, patul vă încăpea lejer, fără a scârţâi prea mult, aţi deschis fereastra, aer curat, păsărelele cântau, soarele strălucea. Îmbălsămaţi de atâta frumuseţe, v-aţi hotărât într-o secundă: „Dacă în frigider a mai rămas din mazărea de aseară şi izmenele de pe sârmă aproape s-au uscat, ăsta e semn clar, trebuie să ne căsătorim.” Numai că, vezi tu, aici e şmecheria: ea îşi deschide braţele ca pentru a te primi şi tu faci pasul nenorocirii.

- Nu înţeleg, am mormăit. De ce „pasul neorocirii”?

- Hai că eşti culmea! s-a enervat cel bătrân. Păi nu am zis că între voi doi e prăpastie? Dacă faci pasul, în momentul următor te alături caprelor, mă, cap gol!

- Aha...

- Şi să îţi mai spun un secret...

Tata s-a aplecat spre mine, conspirativ.

- Moruna e nume de pepene, ce naiba!?

- De peşte, poate! am icnit eu înţepat.

- Ce peşte, mă?! Pepene. Eu nu cred că tu chiar vrei să te însori cu un bostan.

A fost singurul sfat bun pe care mi l-a dat vreodată şi eu nu l-am ascultat. De ce aş fi făcut-o?

Am făcut exact ca ăla care stătea pe peronul gării, şi trenurile tot treceau, dar el nu urca în niciunul.

Într-un final cineva a venit şi l-a anunţat politicos:

„- Ar fi cazul să luaţi trenul ăsta. E ultimul, altul nu mai vine. Vor dezafecta calea ferată. Gara o să dispară şi în locul ei vor construi un aeroport.”

Cel de pe scaun l-a privit blând, zâmbitor, dar nu i-a răspuns. Aşa a trecut timpul şi aeroportul a fost construit. În faţa lui, pe o băncuţă, tipul tot aşteaptă trenul.

- Moruna!... Moruna!...

Gata, m-am săturat. Renunţ la a o mai căuta.

Acum o săptămână, m-am trezit cu rudele în faţa uşii.

- Să trăieşti naşule! a urlat finul prinzându-mă în braţe. Ce faci? Ce face fina?

Cam ce puteam să-i răspund? Am tot aşteptat-o în bucătărie, gândindu-ne că i-o veni foame şi ei, dar, canci!

- Eu, a zis fina gânditoare, dacă îmi aduc bine aminte, voi mai aveaţi o bucătărie în casă.

- Ce?!...

La gândul ăsta s-a ridicat părul pe mine.

- Unde? În ce parte? La ce etaj?

- Ah, nu ştiu.

- Mai uşor cu întrebările, naşule! m-a admonestat finul. Las-o pe Getuţa, că ea trebuie să fie liniştită psihologic, că e însărcinată.

- Oho! am încercat o exclamare bosumflată. Să fie într-un ceas bun. Felicitări!

Pe când mă întindeam după o sticlă de vin, ea mi-a şoptit:

- De fapt nu sunt gravidă, naşule. Doar m-am îngrăşat puţin. I-am zis aşa doar ca să nu mă bată la cap, că ţoţi colegii lui au pe lângă ei câte o fâţă din aia, a cărei greutate e echivalentă cu numărul de ani. Dar să nu-i spui, să taci din gură.

Am lăsat vinul pe raft. Nu sunt nici chiar atât de descentrat încât să beau în cinstea unui eveniment fictiv.

- Şi, totuşi, a murmurat finul, naşa chiar mai stă în casa asta?

M-am învârtit pe scaun neliniştit. Era nevoie de un răspuns. Unul bun, ca la carte. Cu un om ca el nu poţi să baţi prea mult mingea pe loc. Naşul e un tip inteligent, e fotbalist.

- Cred că e vremea să te lămuresc, am zis. Ştii povestea cu prăpastia?

- Cu ce?!

Am surâs.

- Două capre, să zicem negre, se plimbau pe un munte. La un moment dat, au căzut într-o prăpastie. Să presupunem că la capete opuse. Una dintre ele s-a trezit faţă în faţă cu o cutie de pate de pasăre şi cealaltă cu trei beri. Nu contează marca.

- Cu alcool, sau fără? m-a chestionat finul.

- Cu, desigur. Acum, pornind de la faptul că cele două capre sunt căsătorite, ar încerca ele să se mai întâlnească, sau nu? Dacă da, ar fi necesar să împartă pe din două pateul şi berea. Şi să nu uit, capra care găseşte berea are bonus şi o revistă deochiată.

- Hm...

Naşul îşi ronţăie o unghie mare şi neagră îngândurat.

- Asta schimbă total datele problemei, face el. Complicată treabă. Uite că n-ai avut de lucru şi acum mi-ai dat de gândit.

Înainte de a ne despărţi, în loc de „la revedere”, fina zice:

- Mă, naşule, acum vreo trei ani de zile, au venit unii de la nu ştiu ce firmă de ţi-au dărâmat un balcon. Ăla care te enerva pe tine, de spuneai că din cauza lui nu vezi cerul noaptea. Mai ţii minte?

- Ţin, dar...

- Dacă naşa era în balcon? Dacă îşi bea şi ea liniştită cafeluţa de dimineaţă şi chiar atunci au apărut ăia şi...

Nu am spus nimic. Am privit-o înlemnit precum o mâţă pierdută noaptea în bătaia unui far.

Am visat pepeni striviţi şi o adunătură de capre ce fredonau un cântec behăit care se termina cu următoarele cuvinte: „Eu-s mai prost, ţine-te bine, dau cu ranga după tine.”

Caprele erau negre, bineînţeles.